Încă port cu mine imagini, emoții și lecții pe care nu le pot cuprinde în cuvinte
Mărturie
Alexandra Bîcu
Sunt de câteva zile acasă, dar inima și gândurile mele încă au rămas în Africa — acolo, în Bushmanland, printre oamenii simpli, dar plini de foc pentru Dumnezeu. A fost o experiență scurtă, dar atât de intensă! M-a marcat profund și mi-a schimbat perspectiva asupra vieții. Încă port cu mine imagini, emoții și lecții pe care nu le pot cuprinde în cuvinte… pentru că unele trăiri, mai ales cele cu Domnul, nu pot fi redate în cuvinte.
Regret că nu am urmat această chemare acum 8 ani, când Domnul mi-a pus pentru prima dată pe inimă acest loc și această lucrare. Eram la final de liceu, în pragul unor decizii importante și n-am găsit susținerea necesară pentru a păși prin credință. Așa că am ales să merg mai departe cu studiile, să caut un job bun, să călătoresc, să investesc în mine, să mă dezvolt. Lucruri frumoase — dar care în timp au început să nu-mi mai aducă împlinire, pentru că niciun succes nu poate umple golul pe care doar slujirea și ascultarea de chemarea Lui îl pot umple.
Ani la rând am simțit că trebuie să fac acest pas, dar am tot amânat, acoperind vocea Domnului cu planurile mele, priorități, nevoile mele. Și golul creștea…Până anul acesta (2025), când Domnul a folosit o persoană apropiată să mă încurajeze insistent să merg în Kalahari. Din acel moment El a purtat de grijă în toate privinţele. Am văzut mâna Lui în mod concret, în fiecare detaliu.
Când ajungi pe teren, totul se schimbă. Înțelegi altfel. Realizezi că fără puterea și prezența Lui, nu poți face nimic. Sunt momente în care e greu, obositor, iar lupta spirituală e reală. Dar în acele clipe, harul Său se revarsă cu o putere pe care n-o pot descrie.
Fiecare rugăciune împreună, fiecare moment de închinare, fiecare părtășie — și mai ales timpul petrecut doar cu El a fost ca o gură de aer curat pentru suflet. Cuvântul prindea viață altfel acolo.
Au fost multe momente care m-au atins profund.
Unul dintre ele a fost când am ajuns prima dată în satul Sahmeel. La începutul închinării, oamenii de acolo au început să cânte în română „Dumnezeu e tăria mea”. M-am uitat în jur…. nisip, case sărăcăcioase, câteva unelte — atât. Dar din acele inimi a izvorât o bucurie care a umplut locul. Cântau cu atâta pasiune și dăruire. Nimic nu le putea opri lauda. În acel moment, m-am lăsat pe genunchi și lacrimile îmi curgeau una după alta…
Un alt moment care m-a smerit adânc a fost în ultima tură pe sate, când liderii locali s-au adunat pentru post și rugăciune. În ultima seară, s-au rugat pentru fiecare dintre noi, cei veniți ca voluntari. Am plecat cu gândul că mergem să-i slujim, să fim o încurajare — dar Domnul i-a folosit pe ei să ne întărească, să ne ridice, să ne binecuvânteze.
Prin tot ce am trăit acolo, am înțeles importanța dependenței de El și cât de valoros este să umbli prin credință, nu prin vedere.În toată această perioadă, mi-a răsunat mereu în minte un verset care s-a făcut real în fața ochilor mei: „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.”1 Corinteni 1:27
Și da… chiar și în slăbiciune, chiar și când simți că nu ești destul, Domnul poate face lucruri mari.
„Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” 1 Corinteni 15:57
Alexandra Bîcu
