Mărturii din Kalahari - Natanael
mărturiile profesorilorMi s-a făcut și mie harul să fiu timp de opt luni între oamenii deșertului Kalahari, printre comunitățile tribului San. Au cei mai frumoși bebeluși și cea mai captivantă limbă. Simplă, mono și bi-silabică, colorată de vreo șapte click-uri, pe urma cărora le dai o bună ocazie să râdă, încercând să le imiți.
După opt luni poți scrie opt volume, dar cu acest text îmi propun să mă rezum la un număr limitat de cuvinte prin care să ofer o perspectivă în special asupra lucrării de la școală, din scurta mea experiență printre elevii din Rest Camp. Activitatea mea principală între ei nu a fost la școală, doar part-time, câteva luni, am fost parte din dascălii puilor de bushmeni.
Visam Africa de mult. Cu ochii deschiși, dar uneori chiar și cu ei închiși. Mama de mici ne responsabiliza în privința administrării mâncării din farfurie sau a apei de la robinet, amintindu-ne de sărăcia africanilor. Iar împărțirea animalelor pe Glob, aveam tot timpul impresia că s-a făcut inechitabil, cele mai exotice primindu-le, toate, continentul negru. Dar dacă a merge în Africa înseamna să văd girafe, să ajut medical, educațional, social și atât, pentru mine ar fi fost pas, nu, mersi. Hai, o lună, dar nu mai mult. Ce m-a făcut să îmi prelungesc șederea au fost ușile deschise pentru implicare spirituală pe care le-am găsit. Da, inclusiv la școală. Și școala, are ca obiectiv principal nu educația, ci mântuirea spirituală a acelor copii, tineri și adulți, parte din proiectul școlii.
Nu intru în detalii despre modul în care am înțeles eu că trebuie să ajung în Kalahari, cred că fiecare are un parcurs diferit, cu diferite motivații, dar ce cred că e important să aibă toți cei care merg, sunt atitudini potrivite. Și prin ele răspunzând la întrebările: Pentru ce merg? Ce aștept să găsesc?
Eu am mers să ucenicizez. Sună pompos, dar asta mi-am propus. Ucenicizarea, însă, e și educarea unor prunci. Acum deja nu mai sună așa pompos, dar rămâne la fel de valoros.
Am mers cu un gând care mi s-a accentuat acolo și anume că fiecare copil murdar, zdrențuros, parcă pierdut în acea mare de nisip și spini, este creat după chipul lui Dumnezeu. I let it sink (a se pune mâna pe engleză dacă nu se înțelege expresia, e limba în care se comunică la școală) și astfel am prins drag de ei și dragoste să îi slujesc.
Ce am găsit? Niște rebeli, dar flămânzi. Copiii au tente rebele (toți din lume au, în păcat am fost zămizliți, zice la Carte), acolo accentuate în urma unei carente educații primite în familii dezorganizate. Dar rebeliunea le este estompată de foamea pe care o vezi pe chipul și în ochii lor. Și aici nu mă refer la cea fizică, ci o foamete după a fi iubiți, să fie văzuți, apreciați, afirmați. Uneori, însă, aceste tânjiri le exprimă în moduri deranjante și obraznice.
Regret multele greșeli pe care le-am făcut în interacțiunea cu ei, arătându-mă nerăbdător, uneori exagerat de nervos, nefăcându-mi destul timp să vorbesc cu ei, să îi apreciez îndeajuns. Alteori eram prea distrat, dând dovadă de neînțelepciune. Dar peste toate, experiența este meritoasă și invidiez (chiar admir!) pe cei care au avut timpul ”full time” dedicat școlii, experiența lor fiind în acest sens mult mai bogată.
Am fost profesor un semestru și predam doar vinerea. Cu așa CV aproape aș zice că mă descalific din a scrie despre experiența mea de profesor în școala Kalahari New Hope, dar îngăduiți-mă să spun și eu două vorbe din cele trăite. Predam religie și sport. Mens sana in corpore sano! (asta nu mai e în engleză, nu țin să fie înțeleasă), adică am avut onoarea să mă ocup de ei ca întreg, atât sufletește, mintal, cât și de condiția lor fizică. Desigur, pe latura asta are grijă deșertul și distanțele lungi de acasă la școală pe care erau nevoiți să le parcurgă, să îi țină în formă. Într-o formă trasă prin inel. Toți. La sport mai degrabă am căutat să le inspir o disciplină, o ordine, o chestie de-aia militărească, care, desigur, am menținut-o la nivelul lor. Dar majoritatea orelor le dedicam religiei. Aici am ținut să îi trec cronologic prin axa narațiunii biblice. Multe istorioare le cunoșteau deja, dar am căutat să le arat și semnificația acestor episoade, istoria mântuirii pe care Dumnezeu a adus-o pentru oameni, legătura dintre ele, iar apoi dintre ele și noi, azi. De asemenea, am căutat să le așez evenimentele și oamenii Scripturii la locul potrivit în istorie, să nu aibă impresia că toți au trăit în aceași perioadă, că în timp ce Isus hrănea mulțimile, Noe construia corabia, ci să priceapă că totul are loc pe parcursul a mii de ani, în urma cărora am apărut, într-un final, și noi, această generație prezentă, pentru care acea mântuire este la fel de necesară și valabilă.
La final de semestru le-am dat la toate cele patru clase (clasele 4-7) câte un examen, să văd cu ce au rămas, dacă totul e încă o ciorbă sau unele s-au așezat mai ordonat în căpșor. Spre încântarea mea, mulți pe care i-aș fi subestimat, au reușit să îmi dea răspunsuri foarte bune. Iar Bishop, din clasa a 6-a (ei primind examinare la fel de dificilă ca cei din a 7-a), a fost aur curat. Cred că mulți tineri (nu copii!) din bisericile noastre ar fi reușit performanța multora dintre ei la acele întrebări din Biblie. Puneam unele întrebări de la examenul lor voluntarilor din bază, prin ele punându-i pe unii ici colo în dificultate.
Toți sunt fascinați de muzică. La fel și eu, astfel la orele de religie alocam timp și pentru a cânta cu ei. Cântece noi și mai puțin noi pentru ei. Personal am și primit porecla mister Salvation, frumoasă de alt fel, de pe urma unui cântec pe care i-am învățat și l-au prins instant. De fapt, greu găseai vreunul să nu îl prindă. Eu cred și că muzica e un conductor bun pentru Evanghelie, pe această cale pe ei îi poți educa și sensibiliza pentru credința creștină. Cântecele le poartă ușor cu ei, chiar dacă n-au ghiozdane, poșete sau papuci. Le duc cu ei în lungile lor călătorii dintr-un sat în altul, pe post de companie plăcută ce le face distanța mai scurtă și soarele mai domol.
Nu închei fără să amintesc de echipa profesorală. Eu am avut și aici har colaborând cu oameni care mi-au rămas dragi și pentru care continui să mă rog (aproape…) regulat. Bine, probabil că îmi erau dragi și pentru că nu îi vedeam așa des, eu în restul zilelor săptămânii, de obicei, eram plecat prin satele Bushmanland-ului. Îmi mai venea astfel și mie dorul de ei (sau de mâncarea lui Mama Neli și a Lidiei, Domnul să le alduiască). Dintre ei țin să amintesc cu numele pe blândul și optimistul Jacob, băștinaș-profesor-păstor-chitarist-motociclist, un om minunat. Și pe Ionatan, român-profesor-misionar-motociclist, camarad bun pe câmpul de misiune.
Merită mers, merită răbdarea, merită învățată răbdarea. Fiecare copil e un diamant neprețuit, chiar și aceia ascuțiți de te tai în ei, fiecare merită șlefuit. Iar prin șlefuirea lor, ne-am șlefuit noi, dascălii. Sau, mai corect, El ne-a șlefuit pe toți.
Soli Deo Gloria!
