Mărturii din Kalahari

Mărturia lui Fabian

Prin harul și bunătatea Domnului am ajuns să slujesc lui Dumnezeu poporului San din Namibia, timp de un an. Ceea ce pot spune despre experiența mea din Kalahari este că a fost cea mai frumoasă perioadă pe care am trăit-o până în momentul de față.

Cum am ajuns in Kalahari?

La sfârșitul anului 2020 mă pregăteam să încep un curs de hair-stylist, eram atât de sigur că asta este ceea ce vreau să fac cu viața mea încât nimic nu mă putea face să dau înapoi, însă decizia aceasta a rămas în inima mea până în momentul în care am auzit de Kalahari. Treceam printr-o perioada foarte grea: depresie, nopți nedormite, mă luptam cu tot felul de duhuri care mă legaseră în lanțuri grele pe parcursul anilor. Nu de puține ori îmi treceau prin cap gânduri de sinucidere datorită stărilor groaznice pe care le aveam. Căutam răspunsul problemelor mele la oameni însă aceștia nu îmi puteau oferi ceea ce aveam nevoie, eliberare. Nu am stat mult pe gânduri, mi-am pus familia în temă cu ceea ce aveam de gând să fac și am început să mă informez de toți pașii care trebuiau parcurși pentru a ajunge în Namibia. Am văzut mâna Domnului pe tot parcursul pregătirilor, de la bani până la aprobările părinților și bisericii. Toate acestea au fost aripi care m-au ajutat să îmi iau zborul cu și mai mare ardoare. Cu ajutorul Domnului am ajuns în Kalahari la începutul lunii Ianuarie, anul 2021.

Kalahari 2021 (povestea eliberării)

În prima mea ședere în Kalahari Domnul a lucrat în viața mea eliberare, modelare și m-a hrănit cu bucate alese. Domnul lucrase în mine mai mult decât mi-aș fi închipuit eu. Eu mă așteptam ca lanțurile cu care fusesem legat să fie rupte și cam atât, însă Bunul nostru Tată a avut un plan mult mai măreț în ceea ce privește viața mea. Domnul îmi vorbise foarte clar printr-un vas al Său căci El dorește să-mi curețe vasul. Prorocia nici nu se terminase căci lucrarea de eliberare a și început. Timp de câteva ceasuri au fost înălțate rugăciuni pentru sufletul meu, pentru ruperea legăturilor care erau peste mine. Rugăciunile erau fără încetare. Mă rugam pentru ei, ca Domnul să le dea putere și autoritate, însă rugăciunile mele nu puteau fi rostite verbal datorită duhurilor care au pus stăpânire pe gură și pe întregul meu trup în noaptea aceea de neuitat. Într-un final, fiind epuizați ne-am oprit. Se crăpa de dimineață, ceea ce îmi face gândul să zboare la versetele 22 și 23 din Plângeri capitolul 3: ”Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!”. Adevărat este că bunătatea Domnului a fost nemărginit de mare în acea dimineața. Lucrarea a continuat și în seara următoare, seară în care Domnul a rupt orice lanț, orice blestem și a dărâmat la pământ tronul celui rău care domnea în inima mea. Eram nou, eram curat, eram LIBER! În aceeași seara Domnul mi-a dăruit cadoul cel mai de preț, m-a binecuvântat cu Duhul Său cel Sfânt, Mângâietorul, așa cum Mântuitorul Îl numește în Evanghelia după Ioan. Într-adevăr, a fost și este un mângâietor și cel mai de preț ajutor.

Școala KNH

În anul 2021 am slujit ca și profesor timp de 3 luni, iar in anul 2022 pentru o perioada de 4 luni. Aceasta a fost hotărârea pe care am luat-o încă din țară, să fiu profesor scumpilor copilași din școala Kalahari. Bineînțeles, nu a fost deloc cum îmi imaginasem eu. Am avut parte de tot felul de surprize, unele bune iar altele aproape la fel de bune. Aleg să nu intru în detalii aici, însă dacă veți avea harul și binecuvântarea să ajungeți acolo cu siguranță veți știi la ce mă refer. Am predat Științe ale naturii și Educație pentru sănătate claselor 4-7. Să fiu profesor a fost unul dintre visele mele ca și adolescent. Îmi doream mult lucrul acesta, deși nu am urmat o școala care mi-ar fi oferit această posibilitate. Dar să fiu profesor în Școala Kalahari a fost ceva mai mult decât ce aș fi putut experimenta în Europa. Am trăit multe momente frumoase împreuna cu profesorii și cu elevii noștri. Activități la școala, plimbări în bush (savana), rugăciuni înfocate, cântări fără sfârșit, nopți petrecute la foc sub cerul liber (atunci parcă Îl simți pe Dumnezeu și mai aproape) și lista continuă. Dar vreau să vă povestesc o experiența de la școală.

Viola și prietenele ei

Pe lângă slujba de profesor am fost și diriginte la clasa a V-a A. Într-una din zile, o fătucă căreia îi eram diriginte, Viola, mi-a spus că simte o durere în burtă. Nu știa să îmi explice ce poate fi ci îmi spunea doar că o doare ceva în burtă. În mod normal, în fiecare dimineața aveam câte o jumătate de ora, uneori chiar o ora în care acordam importanță deosebită sufletelor noastre. Timp în care cântam, citeam din Biblie și ne rugam. În ziua aceea, deși avusesem ora cu ei la prânz, am decis să țin un timp de părtășie cu copilașii. După ce am cântat și am povestit le-am propus să ne rugăm. Rosina, una dintre prietenele Violei mi-a spus că își dorește să ne rugăm pentru amica ei, așa că am chemat-o pe Viola în față și împreună cu toată clasa ne-am rugat pentru ea. Unele dintre colegele ei au venit lângă ea și și-au pus mânuțele peste ea ca semn de susținere. Am început să ne rugăm și simțeam atât de puternic prezența Duhul Sfânt, era în mijlocul nostru. Sufletul meu tresălta de bucurie la auzul rugăciunilor înălțate de copii. Profesoara care preda în clasa alăturată mi-a mărturisit că s-a oprit din predat și asculta surprinsă cum se rugau copilașii. Deși fetița a plecat acasă cu aceleași dureri și chiar a doua zi a lipsit datorită problemelor de sănătate știu că ceea ce am experimentat în acea după-masă a fost ceva real. Nu-i mai văzusem pe copiii mei să se roage cu atâta zel. De obicei la timpul de rugăciune nu auzeai altceva decât rugăciuni șoptite și râsete pe sub mustăți. Ce am experimentat cu copilașii a fost un moment unic, o amintire frumoasă care mi-a rămas întipărită în minte și în inima.

Auzim mereu despre popoare care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, suntem conștienți de existența lor și ne dorim ca Evanghelia să ajungă și la acești oameni. Dar oare cine va merge la ei? Și începem să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită omeni, ca Dumnezeu să scoată lucrători în secerișul Său. Domnul are atâți slujitori și totuși nu se găsește nimeni să părăsească confortul în care ne aflăm pentru a da o mână de ajutor celor care nu au pe nimeni? Ne punem zeci de întrebări atunci când ni se naște în inimă dorința de a duce Evanghelia peste mări și țări. Cea mai des întâlnită întrebare în situații de genul cred că este:

Oare sunt eu chemat sa fiu misionar?

Dar permiteți-mi sa va pun și eu o întrebare:

Dacă nu tu, atunci cine?

 God bless you!