Mărturii din Kalahari
Mărturia DanieleiAm terminat facultatea de Litere în vara anului 2019 și tot cam atunci am început să visez să merg în Kalahari. Văzusem un filmuleț cu activitatea școlii în care o voluntară suna din clopoțel și o mulțime de copilași maronii dădeau năvala în clasă. Mi-am zis atunci în sinea mea că mi-ar plăcea să fiu și eu acolo într-o zi.
Numai că din cauza lipsei fondurilor pentru călătorie, am ales să aștept încă un an, timp în care să lucrez. Între timp m-am înscris la masterat și un an s-a transformat în doi, iar eu am ajuns în Kalahari abia în vara anului 2021. Totuși înțeleg că timpul acesta în care am lucrat în țară ca profesor nu a fost irosit, ci a fost o pregătire a mea pentru ceea ce urma.
Îmi amintesc că îmi puneam întrebări în legătură cu întrebarea cum va fi să fiu profesor misionar și în perioada aceea am avut un vis cu terenul de fotbal de la intrarea în curtea școlii și cu copiii jucându-se. În vis aveam sentimentul pe care îl aveam când mergeam în țară ca lider în tabere de copii și tineri. Am înțeles din asta că nu va fi ceva peste măsura de greu și asta m-a încurajat.
Totuși nu cred că cineva poate fi complet pregătit pentru ce implică munca de profesor în Kalahari. Pe lângă lipsurile de toate felurile cu care sunt obișnuiți, copiii provin din familii dezorganizate și lucrul acesta se reflecta în comportamentul lor. Pentru mine întreaga perioada a fost o continuă dependență de ajutorul Domnului și zi de zi o supunere a voii mele sub voia Lui.
Am predat Engleza timp de două semestre claselor 4-7. O zi de școală pentru mine începea la 5:30 și se încheia pe la 15:00. Pe lângă activitatea efectivă cu copiii, aveam grija să le pregătim și rechizite, mâncare și haine. Dar mai presus de acestea, mijloceam în rugăciune pentru ei, mai ales pentru cei cu probleme de comportament sau când avea loc vreun incident. Era un program încărcat pe care sunt încredințată acum, uitându-mă în urmă, că Domnul mă ajuta să-l completez.
În tot acest timp am învățat multe lucruri despre mine, despre misiune, dar și despre Dumnezeu. Mi-am dat seama că pentru a-i sluji pe acești copii am nevoie de o răbdare, înțelepciune și compasiune care vin din Dumnezeu. Am înțeles că acești copii nu ne vor primi mereu cu brațele deschise, dar ei au nevoie de Dumnezeu chiar dacă nu sunt conștienți încă. Și am mai înțeles că Dumnezeu rămâne credincios și că El va face să crească în ei ceea ce noi semănam.
Am avut parte de multe momente de bucurie pe care nu le-aș fi putut experimenta decât aici. De obicei acestea apăreau în urma unor întristări și erau cu atât mai dulci. Un copil îndărătnic, dar simpatic, care deseori nu mă respecta și care mi-a spus inițial să plec acasă, (cei care au trecut pe la catedrele misiunii probabil și-au dat seama despre cine e vorba) mi-a spus când mă pregăteam să plec acasă pentru o lună că se va ruga să mă întorc înapoi. A fost o bucurie să îi amintesc de vorbele lui la întoarcere, să îl am în clasa mea și să văd în el o schimbare.
Altă dată, o tânără din clasa a 7-a a venit la mine și mi-a spus cuvinte grele pentru că era supărată pe o decizie pe care o luasem. Am lăsat-o și m-am închis în cancelarie ca să mă liniștesc, încercând să înțeleg cum să o abordez. Nu după mult timp am observat că îmi dădea târcoale și în cele din urmă și-a făcut curaj să îmi vorbească și să își ceară iertare. M-am bucurat că în conștiința ei, Duhul Domnului îi arătase că greșise și nu am putut decât să o îmbrățișez.
Un alt moment care m-a marcat a fost când am încercat să disciplinez un copil cu totul răzvrătit și toată situația s-a complicat așa de mult că ziua următoare familia lui a apărut la școala cu gânduri de scandal. O mulțime de bushmeni vorbeau în același timp și deșii nu înțelegeam nimic, se vedea că sunt mânioși. Acesta a fost momentul în care profesorii și ajutoarele de la școală au intervenit pentru noi și le-au explicat tot ceea ce încercăm noi să facem pentru copiii lor. A fost o încurajare să vedem maturitate spirituală în ei și că în eforturile noastre de a-i educa pe copii au fost cuprinși și ei.
Am putut spune Evanghelia deseori dimineața la devoționalul cu copiii și îmi dădeam seama că nu vorbesc doar de la mine. Mă rugasem în mod special pentru autoritate din partea Domnului înaintea lor și cuvinte de la Duhul Sfânt. Când câte o clasă mă asculta ochi și urechi spunând-le cate o poveste din Biblie, iar apoi ne rugam împreună, înțelegeam că Domnul le mișcă inimile. Îmi amintesc în special de o dimineața în care le-am vorbit despre păcatul lui David cu Bat-Șeba, iar în timp ce unii dintre ei făceau glume, alții, în special un băiat despre care știam că se confrunta cu acest păcat, le spuneau să facă liniște și să asculte.
Toată experiența mea a fost însoțită de un sentiment constant de mulțumire pe care cineva îl poate avea doar știind că face ceva pentru alții și pentru Dumnezeu. E o adevărată onoare pe care Dumnezeu ne-o face să le putem fi acestor copii nu doar profesori, ci uneori și părinți, atât pentru nevoile lor pământești, cât mai ales în cele emoționale și spirituale. Pentru cei care se gândesc la o astfel de slujire, dar nu se simt capabili să o facă singuri, nu pot să spun decât că eu cred că Dumnezeu nu caută oameni complet pregătiți, ci oameni disponibili prin care să lucreze.
Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile.
